Libertatea de circulaţie implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor membre în ceea ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă şi de angajare. Sub rezerva limitărilor justificate de ordinea publică, securitatea publică şi sănătatea publică, aceasta implică dreptul lucrătorilor:
a) de a accepta oferte efective de muncă;
b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
c) de a se afla într-unul din statele membre, în scopul exercitării unei activităţi conforme cu dispoziţiile legislative, de reglementare şi administrative care guvernează angajarea lucrătorilor naţionali;
d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, după ce a fost angajat în acel stat, în condiţiile care se stabilesc de Comisie, prin măsuri de aplicare.
Beneficiul dreptului la liberă circulaţie este subordonat posesiei naţionalităţii unuia dintre statele membre, dar, în absenţa definiţiei comunitare a naţionalităţii, fiecare stat membru determină suveran condiţiile în care ele acordă naţionalitatea, inclusiv dubla naţionalitate.
Sediul materiei cu privire la libertatea de circulaţie se află în Directiva 2004/38/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi a membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre. Ea stabileşte faptul că cetăţenia Uniunii Europene conferă fiecărui cetăţean al acesteia dreptul fundamental şi individual de a circula liber şi de a-şi stabili rezidenţa pe teritoriul statelor membre. Cetăţenia Uniunii trebuie să constituie statutul de bază al resortisanţilor statelor membre în exercitarea dreptului acestora de a circula liber şi de a-şi stabili rezidenţa.
Directiva 2004/38/CE a fost adoptată cu scopul de a stabili într-un mod unitar condiţiile de exercitare a dreptului la liberă circulaţie de către cetăţenii Uniunii Europene, ţinând cont de faptul că acesta era reglementat până atunci printr-o multitudine de documente comunitare:
- Directiva Consiliului nr. 64/221/CEE din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea străinilor justificate de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică;
- Directiva Consiliului nr. 72/194/CEE din 18 mai 1972 privind extinderea domeniului de aplicare a Directivei din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea cetăţenilor străini justificate de raţiuni de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, asupra lucrătorilor care-şi exercită dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în statul respectiv;
- Directiva Consiliului nr. 73/148/CEE din 21 mai 1973 privind eliminarea restricţiilor de circulaţie şi rezidenţă a resortisanţilor statelor membre în cadrul Comunităţii referitor la stabilirea şi prestarea de servicii;
- Directiva Consiliului nr. 75/34/CEE din 17 decembrie 1974 privind dreptul resortisanţilor unui stat membru de a rămâne pe teritoriul unui alt stat membru după desfăşurarea pe acest teritoriu a unor activităţi independente;
- Directiva Consiliului nr. 75/35/CEE din 17 decembrie 1974 de extindere a obiectului Directivei nr. 64/221/CEE privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea străinilor justificate de raţiuni de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică, pentru a include resortisanţi ai unui stat membru care exercită dreptul de a rămâne pe teritoriul unui alt stat membru după desfăşurarea pe acest teritoriu a unei activităţi independente;
- Directiva Consiliului nr. 90/364/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de şedere;
- Directiva Consiliului nr. 90/365/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de şedere al persoanelor angajate şi al celor care exercită activităţi independente, care şi-au încetat activitatea profesională;
- Directiva Consiliului nr. 93/96/CEE din 29 octombrie 1993 privind dreptul de şedere al persoanelor aflate la studii;
- Directiva Consiliului nr. 68/360/CEE din 15 octombrie 1968 privind eliminarea restricţiilor referitoare la circulaţie şi şedere în interiorul Comunităţii pentru lucrătorii din statele membre şi familiile lor (parţial);
- Regulamentul nr. 1251/70 EEC din 29 iunie 1970 privind dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în acel stat,
- Regulamentul Consiliului nr. 1612/68/CEE din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii (parţial).
ISBN:
978-606-8153-18-6
Titlul cartii:
Libertatea de circulatie a persoanelor
Autor | Autori:
Eduard Dragomir, Dan Nita
Publicat de:
Editura Nomina Lex
Colectia:
Drept European
Data aparitiei:
2010
Formatul:
A5, Mod de legare: Brosat
Numar de pagini:
300
5by Administrator Libraria LexMag.ro, 07 Aug 2012
Libertatea de circulatie a persoanelor | Carte de: Dan Nita, Eduard Dragomir - Editura Nomina Lex
Beneficiarii libertăţii de circulaţie, aşa cum este prevăzută în Tratat şi în legislaţia subsidiară, sunt lucrătorii salariaţi şi membrii lor de familie.
Descriere pe scurt. Parcurgerea a peste 250 de surse bibliografice, în totalitate extrem de actuale, stilul elevat şi îngrijit al redactării şi prezentarea unei mini-secţiuni de concluzii la fiecare capitol, coroborate cu numărul impresionant de trimiteri la surse demonstrează faptul că autoarea reuşeşte să ne prezinte o lucrare extrem de valoroasă, atât sub aspectul structurii, cât şi al conţinutului şi al documentării folosite.
Cartea de faţă îşi doreşte să aducă lumină, atât publicului larg cât şi celor cu activităţi legate direct de fenomenul comunitar, cu privire la unul dintre cele mai importante aspecte ale Uniunii, sistemul său instituţional. Pentru a realiza acest lucru am structurat prezentarea pe mai multe capitole, unul cu privire la modul în care Uniunea s-a dezvoltat de la începuturi şi până în prezent, altul în care se tratează caracteristicile generale ale sistemului instituţional comunitar şi, apoi, câte unul pentru fiecare dintre instituţiile care fac parte din acest sistem, astfel cum a fost el redesenat de Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la sfârşitul anului 2009, respectiv 1 decembrie. În cadrul prezentării fiecărei instituţii s-a încercat cuprinderea cât mai multor aspecte, de la modul în care e organizată, la modul de funcţionare sau atribuţiile sale, însă s-a insistat şi pe prezentarea personalului care face parte din conducere, considerându-se că acesta, de multe ori, ajunge să reprezinte mult mai mult pentru caracteristicile vieţii unui organism decât litera unui Tratat sau Regulament de Funcţionare. În acelaşi timp am dorit să prezentăm şi exemple concrete din modul în care aceste instituţii au fost implicate în viaţa Uniunii, pentru a trece dincolo de discursul pur teoretic, în zona practicii de zi cu zi.
Aşa cum se va putea conchide din întregul parcurs al lucrării de faţă, în primul rând conceptul general de „cetăţenie” are o latură politică prin faptul că modalităţile de stabilire şi cadrul legal de instituire nu reprezintă altceva decât expresia voinţei suverane a unui popor.
O altă latură a cetăţeniei este cea civilă, care se referă, spre exemplu, la drepturile privind libertatea individuală.
În fine, cea de-a treia latură a cetăţeniei este cea socială, care include, spre exemplu, drepturile cetăţenilor la un standard decent de viaţă, dreptul la sănătate, dreptul al educaţie, dreptul la locuinţă etc.
Tot ceea ce am amintit în rândurile precedente este valabil şi pentru cetăţenia europeană, care reprezintă ansamblul drepturilor şi libertăţilor pe care Uniunea Europeană le acordă cetăţenilor celor 27 de state membre.
Lucrarea este structurata pe parcursul a doua parti.
Prima parte contine o prezentare generala, sub aspect teoretic, a principalelor noutati avute in vedere de Noul Tratat de Reforma de la Lisabona, urmand ca in partea a II-a sa fie reproduse integral atat Tratatul privind Uniunea Europeana (TUE), cat si Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene (TFUE), consolidate conform documentului de la Lisabona.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost creată pentru a se ocupa cu un domeniu, cel al drepturilor omului, care se află în directă legătură cu viaţa de zi cu zi a omului.
Într-un studiu elaborat de Consiliul Europei în anul 1991, se preciza că această Convenţie nu este destinată să înlocuiască sistemul naţional de protecţie a drepturilor omului, ci ea reprezintă o garanţie internaţională, care se alătură dreptului de recurs din cadrul fiecărui stat.
Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului presupune interacţiunea şi integrarea a două sisteme juridice esenţialmente diferite. Ordinea juridică a Uniunii Europene s-a construit pe integrarea economică şi a înglobat treptat protecţia drepturilor omului. Sistemul Convenţiei a pornit de la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, stabilind prin jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg standarde remarcabile.
Dreptul Uniunii Europene se bazează pe subsidiaritate şi pe dialogul dintre instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în timp ce Convenţia are ca element central acţiunea individuală. După mulţi ani de dezbateri şi ezitări, aderarea Uniunii la Convenţie a devenit o certitudine după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Dreptul primar al Uniunii prevede însă că aderarea se va face în anumite condiţii, dintre care se individualizează necesitatea respectării autonomiei dreptului Uniunii şi a competenţelor instituţiilor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea”) este organismul jurisdicţional internaţional înfiinţat pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru Înaltele Părţi contractante din Convenţie şi din Protocoalele sale. Pentru prima dată în istoria instituţiilor jurisdicţionale internaţionale, Curtea a dobândit competenţă de jurisdicţie unică, obligatorie şi permanentă nu numai cu privire la plângerile inter-statale, ci şi pentru sesizările persoanelor private – persoane fizice, organizaţii neguvernamentale sau grupuri de particulari.
(1) Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum şi toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună. Politica externă şi de securitate comună face obiectul aplicării unor norme şi proceduri speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi de Consiliu, hotărând în unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă.
Politica externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi de statele membre, în conformitate cu tratatele. Rolurile specifice al Parlamentului European şi Comisiei în acest domeniu sunt definite prin tratate. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este competentă cu privire la aceste dispoziţii, cu excepţia competenţei de a controla respectarea articolului 40 din prezentul tratat şi de a controla legalitatea anumitor decizii menţionate la articolul 275 al doilea paragraf din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Alaturi de valorile clasic ocrotite in perimetrul vietii private, si-au facut loc (jurisprudential – masiv; in reglementare – mai tarziu si timid) aspecte ce revendica un loc propriu: transsexualismul, domiciliul profesional, secretul comunicatiilor electronice si, de data recenta, protectia corpului, memoriei si vointei persoanei decedate. Probleme care se vadesc a fi nu doar „actualitate stringenta”, dar si chestiuni ce „ataca” filonul moral al fiintei umane.
Intre non-reglementare si justificari ample (de lege ferenda), actul juridic unilateral a primit locul cuvenit, mai ales prin consacrarea asteptata, ca sursa autonoma de obligatii. Plata are nuantele sale, cu noi accente, ca, de altfel si modalitatile obligatiilor.
Imbogatirea fara justa cauza intregeste tabloul faptelor juridice licite (surse de obligatii) care se bucura de o reglementare explicita.
Fragmente de realitate juridica, intr-un cadru legislativ nou – este ceea ce am vrut sa surprindem si sa adaugam, pe firul contributiilor doctrinare consecutive intrarii in vigoare a Codului civil.
La confluenta dintre intern si international, dintre trecut, actualitate si perspectiva, singurele variante acceptabile sunt cele care confera realism si certitudine. Cu certitudinea perenitatii unor conceptii fundamentale, care pot fi modelate si adaptate prin vectorii consecventei, intelepciunii si echilibrului.