Lucrarea este structurata pe parcursul a doua parti.
Prima parte contine o prezentare generala, sub aspect teoretic, a principalelor noutati avute in vedere de Noul Tratat de Reforma de la Lisabona, urmand ca in partea a II-a sa fie reproduse integral atat Tratatul privind Uniunea Europeana (TUE), cat si Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene (TFUE), consolidate conform documentului de la Lisabona.
Noul Tratat este clădit, în general, pe conţinutul Constituţiei Europene, din cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate şi, în primul rând, titlul de „Constituţie”, care speria populaţia europeană prin simbolismul pe care îl cuprindea. În acelaşi timp, pentru ţara noastră, noul tratat este primul pe care îl semnează în calitate de ţară membră.
Noul document se spera că va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ratificarea sa de către toţi cei 27 de membrii ai Uniunii, însă, şi acest proces de ratificare s-a împotmolit într-un loc devenit se pare „tradiţional” - Irlanda. În această ţară un referendum convocat cu privire la ratificarea tratatului a dat rezultat negativ. A trebuit să fie convocat un alt referendum în a doua parte a anului 2009. Acesta din urmă a arătat o susţinere cu privire la noul Tratat, astfel încât noul Tratat de Reformă de la Lisabona a putut intra în vigoare la 1 decembrie 2009.
ISBN:
978-606-8153-02-5
Titlul cartii:
Tratatul de la Lisabona
Autor | Autori:
Eduard Dragomir, Dan Nita
Publicat de:
Editura Nomina Lex
Colectia:
Drept European
Data aparitiei:
2009
Formatul:
A5, Mod de legare: Brosat
Numar de pagini:
466
5by Avocat Eduard Dragomir, 07 Aug 2012
Tratatul de la Lisabona (intrat in vigoare la 1 Decembrie 2009)
Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente. La intrarea sa în vigoare (1 decembrie 2009), Tratatul de la Lisabona a modificat cele două tratate majore ale Uniunii: Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht, 1992), precum şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Roma, 1957). Acesta din urmă a fost redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE). O serie de Protocoale şi de Declaraţii sunt anexate Tratatului.
Cu titlu separat va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom, CEEA).
Libertatea de circulaţie implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor membre în ceea ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă şi de angajare. Sub rezerva limitărilor justificate de ordinea publică, securitatea publică şi sănătatea publică, aceasta implică dreptul lucrătorilor:
a) de a accepta oferte efective de muncă;
b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
c) de a se afla într-unul din statele membre, în scopul exercitării unei activităţi conforme cu dispoziţiile legislative, de reglementare şi administrative care guvernează angajarea lucrătorilor naţionali;
d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, după ce a fost angajat în acel stat, în condiţiile care se stabilesc de Comisie, prin măsuri de aplicare.
Beneficiul dreptului la liberă circulaţie este subordonat posesiei naţionalităţii unuia dintre statele membre, dar, în absenţa definiţiei comunitare a naţionalităţii, fiecare stat membru determină suveran condiţiile în care ele acordă naţionalitatea, inclusiv dubla naţionalitate.
Aşa cum se va putea conchide din întregul parcurs al lucrării de faţă, în primul rând conceptul general de „cetăţenie” are o latură politică prin faptul că modalităţile de stabilire şi cadrul legal de instituire nu reprezintă altceva decât expresia voinţei suverane a unui popor.
O altă latură a cetăţeniei este cea civilă, care se referă, spre exemplu, la drepturile privind libertatea individuală.
În fine, cea de-a treia latură a cetăţeniei este cea socială, care include, spre exemplu, drepturile cetăţenilor la un standard decent de viaţă, dreptul la sănătate, dreptul al educaţie, dreptul la locuinţă etc.
Tot ceea ce am amintit în rândurile precedente este valabil şi pentru cetăţenia europeană, care reprezintă ansamblul drepturilor şi libertăţilor pe care Uniunea Europeană le acordă cetăţenilor celor 27 de state membre.
Descriere pe scurt. Parcurgerea a peste 250 de surse bibliografice, în totalitate extrem de actuale, stilul elevat şi îngrijit al redactării şi prezentarea unei mini-secţiuni de concluzii la fiecare capitol, coroborate cu numărul impresionant de trimiteri la surse demonstrează faptul că autoarea reuşeşte să ne prezinte o lucrare extrem de valoroasă, atât sub aspectul structurii, cât şi al conţinutului şi al documentării folosite.
Cartea de faţă îşi doreşte să aducă lumină, atât publicului larg cât şi celor cu activităţi legate direct de fenomenul comunitar, cu privire la unul dintre cele mai importante aspecte ale Uniunii, sistemul său instituţional. Pentru a realiza acest lucru am structurat prezentarea pe mai multe capitole, unul cu privire la modul în care Uniunea s-a dezvoltat de la începuturi şi până în prezent, altul în care se tratează caracteristicile generale ale sistemului instituţional comunitar şi, apoi, câte unul pentru fiecare dintre instituţiile care fac parte din acest sistem, astfel cum a fost el redesenat de Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la sfârşitul anului 2009, respectiv 1 decembrie. În cadrul prezentării fiecărei instituţii s-a încercat cuprinderea cât mai multor aspecte, de la modul în care e organizată, la modul de funcţionare sau atribuţiile sale, însă s-a insistat şi pe prezentarea personalului care face parte din conducere, considerându-se că acesta, de multe ori, ajunge să reprezinte mult mai mult pentru caracteristicile vieţii unui organism decât litera unui Tratat sau Regulament de Funcţionare. În acelaşi timp am dorit să prezentăm şi exemple concrete din modul în care aceste instituţii au fost implicate în viaţa Uniunii, pentru a trece dincolo de discursul pur teoretic, în zona practicii de zi cu zi.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost creată pentru a se ocupa cu un domeniu, cel al drepturilor omului, care se află în directă legătură cu viaţa de zi cu zi a omului.
Într-un studiu elaborat de Consiliul Europei în anul 1991, se preciza că această Convenţie nu este destinată să înlocuiască sistemul naţional de protecţie a drepturilor omului, ci ea reprezintă o garanţie internaţională, care se alătură dreptului de recurs din cadrul fiecărui stat.
Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului presupune interacţiunea şi integrarea a două sisteme juridice esenţialmente diferite. Ordinea juridică a Uniunii Europene s-a construit pe integrarea economică şi a înglobat treptat protecţia drepturilor omului. Sistemul Convenţiei a pornit de la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, stabilind prin jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg standarde remarcabile.
Dreptul Uniunii Europene se bazează pe subsidiaritate şi pe dialogul dintre instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în timp ce Convenţia are ca element central acţiunea individuală. După mulţi ani de dezbateri şi ezitări, aderarea Uniunii la Convenţie a devenit o certitudine după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Dreptul primar al Uniunii prevede însă că aderarea se va face în anumite condiţii, dintre care se individualizează necesitatea respectării autonomiei dreptului Uniunii şi a competenţelor instituţiilor.