Lucrarea de faţă, intitulată sugestiv „Exproprierea. Aspecte teoretice şi jurisprudenţă”, îşi propune a răspunde, prin argumente doctrinare şi de practică judiciară, mai multor întrebări, precum: Ce este exproprierea?; Care este natura juridică a acestei instituţii?; Care sunt bunurile care pot fi expropriate?; Care sunt regulile procedurale în materie de expropriere?; Care sunt efectele exproprierii?; Care sunt măsurile de protecţie ale persoanelor expropriate? etc.

Necesitatea unui studiu pe marginea Legii nr. 33/1994 care reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică se impune prin evidenţă în condiţiile în care instituţia analizată apare ca o restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate. Din acest punct de vedere, urmează a analiza care sunt condiţiile în care intervine exproprierea, astfel încât dispoziţiile legale în materie să fie respectate, iar exigenţele stabilite în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să fie îndeplinite, în egală măsură („Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”…).

Cadrul constituţional permite exproprierea pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire; despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie (art. 44 alin. 3 şi alin. 6 din Constituţia României, revizuită în anul 2003). În Codul civil legiuitorul a stabilit, de asemenea, prin art. 481 că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În aplicarea şi conform textului constituţional amintit, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică dispune în primul articol că exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.

Astfel, în vederea realizării unor lucrări care servesc unor utilităţi publice şi ţinând seama de caracterul de excepţie conferit de Constituţia României şi de Codul civil cedării prin expropriere a dreptului de proprietate privată, drept a cărui protecţie se realizează de altfel, prin garantarea şi ocrotirea sa de către lege, în mod egal, indiferent de titular, a fost adoptată Legea nr. 33/1994 care cuprinde dispoziţii de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, cât şi apărarea dreptului de proprietate privată.

Însă, nu putem omite observaţia că, într-adevăr Legea nr. 33/1994 reglementează procedura exproprierii având la bază principiul constituţional potrivit căruia exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, însă, în practică, în procesul de expropriere apar dificultăţi evidente şi grave care nu îşi găsesc rezolvarea în reglementările actuale. Sub acest aspect, „revizuirea” legislaţiei se impune de urgenţă.

Legea nr. 33/1994 reglementează: sfera bunurilor imobile care pot face obiectul exproprierii; utilitatea publică şi declararea ei, măsurile premergătoare exproprierii, soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele judecătoreşti, modul şi criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin proprietarului bunului expropriat, condiţiile plăţii respectivelor despăgubiri, precum şi consecinţele juridice ale exproprierii. În finalul reglementării există norme care se referă la folosirea imobilului în intervalul de timp dintre momentul trecerii lui în posesia expropriatorului şi momentul utilizării sale în scopul pentru care a fost expropriat, precum şi la dreptul fostului proprietar de a cere, în anumite condiţii, retrocedarea bunului.